tutty frutty
mega FAN
Data inscrierii: 29/Sep/2008
Mesaje: 318
|
|
 ceremonia ceaiului |
 |
Ceremonia ceaiului (茶の湯 chanoyu, 茶道 chadō sau sadō în japoneză) este un ritual tradiţional influenţat de Budismul Zen prin care ceaiul verde matcha (抹茶) — sau „roua preţioasă lichidă” — este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană iniţiată şi servit unui grup mic de oaspeţi într-o atmosferă liniştită. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.
Ceaiul a fost cândva de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare că este originară din munţii din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său şi era aşa de important încât a devenit subiectul unei cărţi în trei volume numită Chá jīng, Cartea sacră a ceaiului, scrisă de Lu Yu, (733 - 804), poet chinez. În acea perioadă frunzele de ceai se presau şi se uscau în formă de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, spre exemplu ghimber şi sare.În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub variantă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost întrebuințat în curţile aristocratice şi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.Preotul budist Eisai (1141 - 1215), fondator al şcolii de zen Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, după studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditaţiei. Astfel, acesta a scris Kissa Yojoki, un tratat ce prezenta proprietăţile ceaiului atât pentru sănătatea fizică cât şi pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinătatea oraşului Kyoto, înfiinţează o grădină botanică unde cultivă, printre alte plante, şi planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie şi servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii şi călugării budişti de la alte mănăstiri, care doreau să înveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminţe şi lăstari. Eisai este știut în Japonia ca „părintele ceaiului”. Ceaiul a primit curând pe urmă aceea binecuvântarea împăratului devenind astfel recunoscut peste tot în Japonia.
Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împărtăşit şi de discipolul său Dogen (1200 - 1253) cunoscut ca fondator al şcolii de zen Soto.
Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai şi instrucţiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit la casele nobililor din Kyoto şi printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de plăcere şi includeau momente în care participanţii identificau diverse soiuri de ceai care erau oferite învingătorilor.
Din aceste manifestări iniţiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit aşa de preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 - 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, şi care s-a îndreptat tot mai mult spre o configurație de expresie artistică, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se crește la noua clasă a comerţului şi între secolele XIV-XVI, chiar şi printre samurai. Aceştia din urmă erau educaţi în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeaşi seriozitate cu care se pregăteau pentru artele marţiale.
Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneză 千利休, Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecţionându-l până la artă, înfățișare în care se găseşte în zilele noastre
Numele de chanoyu este cunoscut ca conținând semnificaţia de „ceremonia japoneză a ceaiului”, deşi tradus exact înseamnă, de fapt, apă fierbinte pentru ceai.
În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o „cale” spirituală. În acest sens întâlnim „calea florilor” (ikebana), „calea caligrafiei” (shodo), „calea poeziei” (haiku), „calea sabiei” (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado („calea ceaiului”), aceasta reprezentând calea spirituală a ceremoniei ceaiului.
Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viaţa culturală şi artistică a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenţa ceremonialului este de natură spirituală şi presupune o anumită dispoziție sufletească din partea participanţilor. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile şi grijile vieţii cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de linişte într-o atmosferă calmă.
Ceremonia ceaiului reprezintă prepararea şi servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezenţa oaspeţilor, conform unui ritual specific. O ceremonie integrală include kaiseki (懐石) sau chakaiseki (茶懐石), (servirea unui aperitiv) şi servirea de două ori a ceaiului (koicha şi usucha). Aceasta ține aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stă în putinţă pentru a crea oaspeţilor un confort estetic, intelectual şi psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însuşindu-şi procedurile de servire a ceaiului în faţa oaspeţilor, dar şi învăţând să aprecieze arta, meşteşugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor, în acelaşi timp dobândind graţie şi sensibilitate pentru nevoile celorlalţi.
Calea ceaiului se numeşte sado sau chado (ambele scrise 茶道 în kanji). Termenul sado este folosit de şcoala Omotesenke, iar termenul chado este folosit de şcoala Urasenke. Ritualul ceremoniei ceaiului este o trăire rafinată care necesită un aparte simţ estetic, iar atunci când este bine stăpânit ajunge să nu mai fie o simplă petrecere a timpului ci una din căile autocunoaşterii. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii, este o artă să ascunzi frumosul ca să fie descoperit, să laşi doar să se bănuie ce nu îndrăzneşti să destăinui. Atmosfera ceremoniei nu este religioasă, este una de căldură sufletească, o căutare a odihnei şi liniştii, o detaşare de cotidian, dar fără ca aceasta să implice o evadare din realitatea imediată. Toate astea ajută la purificarea sufletului, la contactul simplităţii, dăruiește o stare tonică, binefăcătoare. Deşi toate eforturile gazdei sunt îndreptate către plăcerea participanţilor, aceasta nu înseamnă că ceremonia servirii ceaiului îi lasă pe aceştia total neimplicaţi.
Pentru buna desfăşurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o înșiruire de condiţii estetice legate de ustensilele, îmbrăcămintea participanţilor şi încăperea unde se desfăşoară ceremonia. În camera ceaiului trebuie să domnească o curăţenie desăvârşită. Vechimea ustensilelor e o condiţie care trebuie respectată, nimic nu trebuie să pară nou cu excepţia vasului de bambus şi a şerveţelului pentru şters care trebuie să fie de un alb imaculat. Culorile şi forma ustensilelor nu trebuie lăsate la voia întâmplării. Frunzuliţele din care se prepară ceaiul conţin uleiuri eterice, cofeină, tanini, teofilină, care în cantităţi moderate au un urmare tonic asupra organismului. Valoarea frunzelor de ceai este evaluată în funcţie de poziţia lor pe tulpină. În ceea ce priveşte ţinuta vestimentară a participanţilor (kimono, de cele mai multe ori) veşmintele trebuie să aibă colorații simple şi să fie curate. Mişcările trupului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite, umplute de calm interior. O specială importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Principiile ceremoniei cer participanţilor să admire doar camera, aranjamentul floral, dar nicicând kimonoul celorlalţi, fiindcă ei trebuie să se detaşeze de orice formă de egoism. Putem astfel afirma că atunci îndată ce omul tinde să realizeze ceva, când acţionează pentru un anumit scop, există totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai bună este aceea care se dovedeşte a fi şi cea mai armonioasă. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a îndrepta toată atenţia oaspeţilor asupra frumuseţii celor mai simple manifestări ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de cărbuni şi de asemenea manifestările forţei creative a universului prin încercarea umană, de exemplu, în confecţionarea de obiecte. Conversaţia în camera în care se serveşte ceaiul se axează pe astfel de lucruri. Oaspeţii nu se vor lansa în discuţii în şoaptă în grupuleţe restrânse, ci îşi vor limita conversaţiile la originile ustensilelor şi lăudarea frumuseţii gesturilor gazdei şi a ceremonialului în sine.
China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecţionat-o şi i-a conferit sobrietatea şi rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut şi s-a dezvoltat într-o strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Există însă mari diferenţe între ceremonia japoneză şi cea chineză.
Esenţa ceremoniei ceaiului este armonia. Fiecare mişcare şi fiecare componentă a acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea imaginea serenităţii absolute. Această tradiţie a fost începută de călugării budişti acum 700 de ani. 200 de ani mai târziu, Sen no Rikyu a transformat simpla ceremonie realizată de călugări într-un adevărat ritual. Decoraţiunile care însoţesc această ceremonie sunt de obicei simple, dar elocvente: fie o chabana, fie o caligrafie semnificativă. Instrumentele de pregătire sunt aranjate în stil ceremonios de către gazdă, reflectând armonia valorilor ceaiului. Toţi invitaţii folosesc aceeaşi ceşcuţă, în faţa căreia fac o plecăciune, o rotesc cu o gestică precisă şi apoi o golesc prin înghiţituri mici şi rare. După terminarea lichidului, marginea ceştii este ştearsă cu degetele. Tradiţia cere ca invitaţii să adreseze gazdei complimente şi întrebări, şi să admire decorul, instrumentele şi măiestria preparării. Cu timpul, această ceremonie a evoluat şi a condus la apariţia teismului, care în esenţă cere celui iniţiat puterea de a pătrunde şi a aprecia savoarea ceaiului, dar şi a ceremonialului propriu-zis, şi de a se bucura de lucrurile simple.
Ceremonia ceaiului este cunoscută cu următoarele denumiri:
Chanoyu (metoda antică),
Sencha-do (metoda modernă),
Misonodoma (metoda pentru occidentali)
Ryakubon (metoda pentru exterior).
[modifică] Baza spirituală a ceremoniei
Trei mari categorii pot fi utilizate pentru a descrie această activitate artistică unică:
esteticul,
disciplina şi
interacţiunea socială.
Consideraţiile estetice ale ceremoniei sunt legate de elementele întâlnite: figurile, formele si structura diverselor ustensile, frumuseţea locului de desfăşurare, gustul desertului oferit de gazdă şi al ceaiului în sine. Disciplina priveşte atât gazda cât şi invitaţii şi aceasta trebuie riguros respectată. În ceea ce priveşte interacţiunea socială, cu toate că este posibil de a savura în linişte, singur, o ceaşcă de ceai într-un ambient tipic ceremoniei, dacă n-ar fi mai multe persoane implicate, grija pentru estetic şi disciplină nu şi-ar mai avea rostul.
Dacă esteticul, disciplina şi interacţiunea socială reprezintă funcţiile fizice ale chanoyu, putând fi percepute chiar de un observator neiniţiat, ceremonia ceaiului în sine reprezintă un filon spiritual ce fuzionează cu arta. Pentru cine practică ceremonia e necesar un efort constant de a valoriza profilul estetic, de a rafina disciplina şi de a implica celelalte persoane, ceea ce în final va conduce spre o înţelegere adevărată a ceremoniei ceaiului
Ceremonia ceaiului nu este o simplă pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezintă un mod rafinat de relaxare. Exprimă mai degrabă o filosofie de viaţă. Oaspeţii ce participă la ceremonie trebuie să găsească în aceasta o oază de pace şi linişte sufletească, departe de răul din lume, unde mintea se poate deschide spre meditaţie. Ceremonia ceaiului e un moment, între numeroasele ocazii ale zilei, moment în care trebuie să căutam de a fi conştienţi de tot ceea ce facem, de indiferent ce mică acţiune, de cum acţionăm şi de tot ceea ce ne înconjoară scutit de a ne lăsa dominaţi de acestea, dar acţionând în întreagă armonie cu ambientul în care ne găsim. Este necesar să facem un singur lucru o singură dată. Absolut orice mic efort al minţii noastre trebuie să se concentreze spre singura acţiune a actului şi spre nimic altceva.
Un mod de a învăţa să respectăm acestea sunt principiile fundamentale ale ceremoniei expuse de maestrul Sen no Rikyu (1522-1591), în patru cuvinte simple: 和敬清寂
Armonie (wa 和)
Respect (kei 敬)
Puritate (sei 精)
Linişte, seninătate (jaku 寂)
Armonia trebuie să fie creată între persoane, între obiecte, între persoane şi obiecte. Ordinea şi dispoziţia obiectelor într-un anumit fel elaborează armonia: ochiul şi implicit mintea primesc o senzaţie liniştitoare de ordine. Fundamentală pentru crearea armoniei este liniştea, ca practică a meditaţiei. Liniştea ajută la concentrarea atenţiei spre ceea ce se întâmplă.
Respectul are o deosebită importanţă: respectul faţă de o regulă, respectul faţă de instrumentele ceremoniei, respectul faţă de celelalte persoane şi respectul faţă de sine.
Puritatea se referă atât la puritatea interioară cât şi la curăţenia lucrurilor ce ne înconjoară, puritate raportată la starea corporală şi spirituală.
Toate aceste trei principii, dacă sunt respectate, duc implicit la Linişte şi seninătate
Sen no Rikyu a stabilit un set simplu, compus din şapte reguli de bază, în fapt instrucţiuni privind prepararea ideală a ceaiului. El însuşi afirma că era dispus să devină discipolul celui care ar putea să îndeplinească în chip desăvârşit aceste sarcini aparent triviale:
Pregăteşte un bol de ceai delicios (la propriu şi la figurat).
Creează senzaţia de răcoare în timpul verii şi de căldură în timpul iernii.
Aranjează cărbunii în aşa manieră încât apa să fiarbă cum trebuie.
Aranjează florile în aşa manieră încât să creeze impresia că se află în mediul lor natural.
Fii gata întotdeauna înainte de vreme.
Fii pregătit în caz că plouă.
Fii respectuos cu oaspeţii tăi
Obiectele ceremoniei
Sen no Rikyu spunea „Cum sunteţi cu obiectele, aşa sunteţi - mai mult sau mai puţin - cu ceilalţi.” În timpul ceremoniei ceaiului multe obiecte participă, nu se folosesc. Cel ce pregăteşte ceaiul trebuie să renunţe la orice idee de dominare a obiectelor. Obiectele ceremoniei sunt reunite, generic, sub denumirea de dōgu 道具 (unelte). O gamă vastă de dōgu este neapărată chiar şi pentru o ceremonie nu teribil de pretenţioasă. O listă completă a tuturor obiectelor, modul în care acestea pot fi utilizate şi diversele stiluri în care sunt făcute, ar fi greu de realizat, astfel că ceea ce urmează este o scurtă listă cu unele dintre cele mai importante:
chaire 茶入れ: recipient folosit pentru ceaiul koicha;
chakin 茶巾: şerveţel pentru curăţat ceaşca;
chasen 茶筅: tel de bambus;
chashaku 茶杓: linguriţă de bambus;
chashitsu茶室: camera ceaiului;
chawan 茶碗: cană-ceaşcă, făcută de exemplu din ceramica Raku;
daisu: dulăpior din lemn lăcuit pe care se pun obiectele;
fukusa 袱紗: batistă de mătase;
fukusa-basami: cutiuţă în care fiecare oaspete îşi pune necesarul (kaishi, kashi-yōji, sensu);
furo: obiect de sprijin pentru tatami, folosit din mai până în octombrie;
futa-oki: suport de sprijin, din bambus, pentru shaku;
gotoku: trepied din fier pe care se aşează kama în interiorul ro-ului;
hishaku 柄杓: polonic de bambus (asemănător cu o pipă lungă) cu care se ia apa din kama pentru a se vărsa în chawan;
hanaire: vas pentru florile care participă la ceremonie (chabana);
kashi-yōji: mic dispozitiv de lemn folosit pentru a tăia prăjiturile oferite;
kaishi 懐紙 : batiste de hârtie de orez;
kashi: prăjiturile oferite înainte de servirea ceaiului;
kama: fierbător pentru apă;
kensui: recipient pentru apa de spălat;
ko: tămâie;
kogo:cutiuţă pentru ko;
kobukusa: şerveţel pe care se aşează chawan-ul;
kuromoji: mic instrument din lemn, ascuţit, cu care se servesc prăjiturile;
mizusashi 水差し: recipient pentru apă;
natsume 棗: recipient lăcuit, deseori decorat, folosit pentru ceaiul usucha;
ro: groapă pătrată în care se pune kama, întrebuințată din noiembrie până în aprilie;
shaku: capac pentru kama;
shifuku: săculeţ în care se repune chaire;
shōmen: punct al părţii externe a chawan, de exemplu o pată la marginea cănii, ce contribuie la orientarea cănii când este oferită invitatului sau când este ţinută în mână;
sensu: evantai pe care invitatul trebuie să îl poarte cu sine;
tatami: rogojină ce constituie pardoseala;
tokonoma: locul în care se expun kakemono şi chabana, numit „locul frumuseţii”;
tomobako: cutie de lemn în care gazda îşi păstrează instrumentele.
Ceremonia ceaiului se divide în trei momente distincte:
kaiseki: un aperitiv;
koicha: ceai dens;
usucha: ceai uşor.
Fiecare moment la care va asista un invitat la ceremonie descrie o „călătorie iniţiatică” în adevăratul sens al cuvântului.
Ceremonia ceaiului, în varianta ei completă, se desfăşoară în cursul a patru-cinci ore şi de aceea în mod uzual se reduce doar la momentul usucha. Un elaborat cod de etichetă impune toate fazele ceremoniei începând cu numărul de zile premergător invitaţiei, cu ritualul cu care se spală membrele înainte de a intra în chashitsu, cu locul ocupat în timpul ceremoniei atât de către gazdă cât şi de către invitaţi, cu desemnarea oaspetelui de onoare, cu modul de a servi şi de a bea ceaiul.
Koicha şi usucha reprezintă în mod vizibil două momente diferite ale ceremoniei. Koicha prevede folosirea aceleiaşi căni din care fiecare oaspete va sorbi de câteva ori. Protocolul prevede ca înainte de a-şi lua cana în mâini, invitatul trebuie să se adreseze oaspetelui următor, cerându-şi scuze că bea înaintea lui („O-saki ni!”), iar acesta îi va răspunde că poate servi liniştit („Dōzo!”). Apoi va face complimente pentru gustul deosebit al ceaiului, va şterge bucată din care a băut şi va reaşeza cana pe tatami. După ce ceaiul a fost gustat de toţi invitaţii (ideal nu mai mulţi de patru), oaspetele de onoare îi poate cere gazdei permisiunea de a admira vreuna dintre căni („O-chawan no haiken?” - „Pot observa cana?”).
În ceea ce priveşte usucha, protocolul este altul. Fiecare oaspete nu va sorbi din ceai ci va bea tot ceaiul, apoi cu degetul va şterge marginea cănii, îşi va şterge brațele cu un şerveţel şi apoi va înapoia cana gazdei. Cana se întinde invitatului cu partea cea mai frumoasă orientată înspre acesta.
Dacă ceaiul se serveşte ziua se va bate un gong iar seara un clopot. Când gongul sau clopotul sună de cinci sau şapte ori, invitaţii sunt rechemaţi în chashitsu, îşi purifică din nou mâinile şi gura şi intră. Acum admiră chabana, kama şi ro şi apoi se aşează în aceeaşi ordine. Teishu intră cu o chawan, (cană-ceaşcă), chasen (tel de bambus), şi un chakin (şerveţel pentru curăţat) din in alb. Teishu se retrage într-o altă cameră de unde se întoarce cu un kensui (recipient pentru apa de spălat), hishaku (polonic de bambus) şi futaoki (suport de sprijin, din bambus, pentru shaku). întrebuințând o fukusa (batistă de mătase) teishu purifică chawan-ul apoi varsă apa caldă în interior, clăteşte hishaku-ul, goleşte apa din chawan şi se şterge cu chakin-ul. Apoi prepară ceaiul şi îl oferă primului invitat care face o plecăciune, înalţă cana, o roteşte şi apoi gustă, şterge marginea cănii şi o oferă următorului invitat care va proceda în acelaşi mod. După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul, cana îi revine gazdei care o va clăti. Toate obiectele folosite se purifică.
|
|
